Privind în gol la o toamnă plină

„Te-am văzut
privind în gol
la o toamnă
plină.
Mi-am scuturat
copacul inimii
peste ochii tăi.
Deodată toamna s-a golit.
Doar privirea ta
plină de-acum
de culori
îmi urmează
pașii
ce au plecat
de langă
copacul gol”
(meo)

Tupilit după-un microfon … gândesc cu voce tare.

Dragi prieteni … și mai puțin prieteni (prietenii știu de ce), vorba cuiva: ”Trebuie să-mi fac dușmani noi pentru că pe cei vechi am început să-i plac, sau să mă placă”
De mâine voi cotrobăi într-o lume nouă mie. Cea a radioului. Mă voi trezi brusc în fața unui microfon, a unor butoane pe care va trebui să le manevrez cu dibăcie pentru a lăsa cuvintele să alerge după mașini, agățându se de antene sau ghemuindu-se prin radioul din bucătărie.
Nu asta mă sperie, pentru că poți să alungi cuvintele cu un singur potențiometru (învârți de butonul de volum la dreapta până face clik) sau poți căuta altă stradă a cuvintelor și gândurilor.
Spaima se naște din multitudinea de subiecte pe care va trebui să le abordez. Multe teme străine ”bălții” în care am înotat până acum. Dar totul se învață prin binecuvântare, persevereță și curaj, nu? Orice artă presupune efort, imaginație, perseverență, pasiune și prieteni ce te sfătuiesc. Și uite așa … un tip liniștit, nu prea vorbăreț, stă la taclale alături de o bobină a lui NikolaTesla discutând despre viață, Dumnezeu, relații, vise, lucruri bune sau mai puțin bune … și atâtea alte zone care trebuie să fie ”scărpinate”.
Vă aștept cu drag începând de mâine 31 august 2015 la ALTERNATIVA ZILEI, de la ora 15, (auto)bandă fără gropi 102FM (zona Arad) sau altfm.ro online. Sunt binevenite sugestiile voastre.

M-am transformat în beduin.

Călare pe-o cămilă, rătăcit de convoiul condus de Sheik îmi caut umbra ca adăpost. Capul plecat sub Shamagh-ul viu colorat refuză să stea drept, a ales joaca-n ritmul copitelor și-nunduirea animalului ce-mi poartă greutatea. Suflul mi-e flacără, la fel și gândul. Arșița o ține-n palatul suspendat pe Zâna Morgană, doar ochii ei ascunși după-un umbrar îmi tulbură drumul… M-am transformat în beduin.

intâlnirea … de după … 10 ani

Au trecut peste ei 10 ani. Zece ani de când au părăsit un moment al vieții. De obicei astfel de clipe scrijălesc banca vieții, o bancă pe care unii o depozitează-n pod iar alții îi fac loc în camera copilăriei. Pe ea zace ofilită garoafa primită-n dar. Caietele și manualele sunt de mult reîncarnate în hârtie de-mpachetat. Doar din albumul în care au fost înghesuiți profesori, elevi și vorbe mari de dor tresaltă din când în când.
Au trecut 10 ani de când anii de liceu au apărut în retrovizoare. Asta pentru cei care-și asigură viitorul privind din când în când în trecut. Au respirat, zâmbit, iubit, plâns și maturizat cei care au făcut parte din promoția 2001-2005 UMAN (Liceul Alexa Popovici Arad)
Dragi foști elevi…
Am șovăit la invitația voastră. Din două motive. Unul de natură personală (nu merită adus în discuție) iar cel de al doilea … tot din motive personale care însă pot zăbovi olecuță printre vorbe. Orice privire aruncată pe tărâmul trecutului e riscantă. Și totuși mi-am asumat riscul să pășesc dincolo, în lumea voastră. Mulțumesc pentru invitația de a mă așeza într-o bancă alături de voi pentru câteva momente și asta după zece ani. Vă mulțumesc pentru că am avut onoarea să vă văd frumoși, cu inocența-n privire și zâmbet, cu aripile încă nefrânte, cu temperamentul unic, cizelat, temperament văzut și acum 10-14 ani ascuns după-un caiet.
După ce v-am ascultat mi-am dat seama că am ales bine atunci când am lăsat teologia catafatică în dosar și am discutat cu voi despre suflet, despre cutele ascunse ale vieții. Povestind cu voi am învățat și eu, ne-am maturizat împreună.
M-am bucurat enorm să vă privesc, să aud lucruri frumoase despre voi, despre familia voastră, lucrarea/lucrul vostru.
De ce am ezitat să vin? Pentru că mă-ntâlneam cu mine. Un adevărat dascăl (din păcate unii nu au nimic comun cu meseria asta) dăruiește. Orice plecare a voastră e o despărțire. Voi plecați în viață înfrumusețați de bucăți de suflet, suflet de dascăl. Orice întâlnire cu voi e o întâlnire cu iubirea din trecut. În astfel de momente dascălul se regăsește pentru câteva clipe ca apoi să plece mai departe neîntreg. Când îi veți vedea să le zâmbiți, să-i priviți în ochi, să le oferiți o bătaie de suflet, din sufletul vostru sau poate a lor.
Prea multe vorbe sunt de prisos acum. Nu uitați că un alt catalog s-a deschis pentru voi, alte materii vă vor învăța …, Să nu lipsiți de la cel mai important moment al vieții, locul unde sufletul și mintea găsesc odihnă și-ncurajare și iertare. La celelalte mai rezolvați voi o motivare, nu? Rămân gândurile, amintirile și zâmbetul.
A fost o onoare să vă fiu diriginte (chiar dacă pentru puțin timp) și profesor.
PS. ”Deschideți caietele vă rog…”

Ochiul …visului.

A decis să trăiască pe uscat. E mai sigur. Prieteniile de tavernă îl îmbătară cu apă de foc uitând astfel gustul apei sărate. Și totuși el încă umbla crăcănat, o obișnuință de care încă nu scăpase încă. Arăta bine. Culoarea albă a pielii se asorta perfect cu părul periat într-o parte. Nici urmă de barbă. Doar brațele puternice purtau povestea unui catarg uitat de mult pe mare. Din când în când, seara, câte-un ”rău de pământ” îi tăia răsuflarea obligându-l să deschidă fereastra căutând steaua Nordului care refuza să-i arate direcția.
Se întinse pe salteau comodă. E liniște. Nimic nu se mișcă, nu se leagănă nici o parâmă. Aerul e îmbâcsit de plictis. Undeva, afară, pe-un smoc de iarbă uscată, un greier se trezi cântând o melodie veche de dragoste.
I se făcu dor de valuri, de vele umflate de vânt, de pleznitura de spumă în obraz.
A-nceput să plângă. Lacrimile-i se transformară-n valuri. Neliniștea interioară asmuți furtuna.
Pintenul prorei tăia valurile cu îndârjirea unui gladiator în luptă pentru propria viață. Pusese mâna pe cârmă și ținu pânzele în bătaia vântului.
Se întorsese.

Într-un moment de relaxare îmi veni așa un gând și-o pensulă și stăturăm olecuță de vorbă.

Între dincolo și … dincoace se află fereastra.
Dacă nu poți păși dincolo … măcar privești.
Nu-l plâng pe cel a cărui suflet e pe moment în întuneric dar are o fereastră spre răsărit.
Mă gândesc la cel a cărui interior chiar dacă e alb îi lipsește fereastra.
Pe el îi plâng.
Unii au șansa de-a deschide fereastra pe când alții trebuie să spargă zidul sufletului.

Sunt celebru……scoate-mă de aici. Povești de după cârje. Jungla Nebuni(i)lor

Mi s-a spus că sunt un tip frustrat (în urma citirii articolelor de pe blog). De obicei furnizorii unor astfel de afirmații își ascund CNP ul după termopanul calculatorului. Își pun poala unității PC ului peste cap crezând că aerul de acolo e mai proaspăt. Cum nu au fost multe acuzări de genul acesta mi-am văzut de drum fără să privesc în retrovizoare.
Asta până nu demult, când m-am lăsat prins într-o discuție pe FB. Deși sunt de principiul că discuțiile nu au ce căuta în lumea virtuală, într-un moment de slăbiciune, am ales să-nvârt și eu prin supa de zarzavat teologic.
Am început să mă simt frustrat. Sigur e criza vârstei de mijloc sau mijlocul vârstei de criză. E de rău? Repede am căutat prin DEX-ul on line ce înseamnă frustrare. Am răsuflat ușurat. Frustarea e sănătoasă. E normală. În mintea mea cuvântul frustrat era pus pe panoul ”așa nu” de mult timp. O simplă analiză a DEX ului l-a repoziționat.

Revenim. De ce frustrat? În ultimul timp mi-au fost servite tot felul de fructe de mare(i) năzbâtii teologice. Năzbâtii care din păcate sunt lăsate să fie testate de multe papile gustative inocente. Apoi înghițite produc indigestii greu de tratat. În cazul acesta balonările nu mai pot fi tratate cu un simplu cărbune amvonal. Această intoxicare este efectul lipsei de învățătură biblică, cu adevărat spirituală. Multe biserici au înlocuit ucenicizarea, cu dictatura. Biserica nu mai învață, ea manipulează, nu mai investește în a face ucenici, ea mazilește orice tentativă de scoatere a capului din anonimat. Avem biserici în care potențialii lideri (în afară de pastor) sunt asasinați. Biserica în care nu se practică ucenicizarea devine o bună candidată la mediocritate, anonimat și în final la moarte.

Iată câteva meniuri recent puse pe masă. Din păcate bucătarii sunt/au fost membrii bisericilor de astăzi. Nu vreau să le comentez. Ele mi-au fost servite.
1. Dumnezeu mi-a iertat trecutul, prezentul și viitorul. Nu mai trebuie să-mi cer iertare pentru păcatele făcute. Orice păcat pe care am să-l fac este deja iertat. Și nu numai atât, dar nu mai trebuie să cer iertare semenului meu.
2. Turnul Babel nu a existat cu adevărat. Este doar o chestiune de simbolistică. De fapt, oamenii din acele timpuri s-au apropiat de un portal care făcea legătura dintre lumea umană și lumea lui Dumnezeu.
3. Domnul Isus Hristos nu este Dumnezeu, El este doar o extensie, e mâna lui Dumnezeu, este vehicolul, intermediarul prin care Dumnezeu și-a săvârșit lucrarea.
4. Ființa umană este compusă din duhuri, dorințele sunt duhuri, totul este doar duh. Ce vedem noi nu este real.
5. Creștinii au intrat în posesia săbii Duhului (nu e specificat dacă luptătorul are Duhul Sfânt) și trebuie tăiat și spintecat totul. (e varianta modernă a cruciadelor)
6. Lider care se crede profet, un grup de tineri a căror minte a fost ștearsă teologic (am mari semne de întrebare dacă a fost scris ceva acolo) și ruptă de biserică, care le impune supunere, mediocritate prin renunțarea la școli, prietenii și relații frumoase, ca el, liderul, să se lăfăie în obscuritate.

Ei bine, după un astfel de meniu mă simt frustrat. Mi-e foame. Cred că merg la alt restaurant.

SUNT CELEBRU SCOATE –MĂ DE AICI. (povești de după cârje)

SUNT CELEBRU SCOATE –MĂ DE AICI. (povești de după cârje)

În urma asocierii mele cu un grup infracțional constituit din una bucată scară aluminiu, 5 bucăți de metru/înălțime, schelă nemologată și un cont baban de iresponsabilitate, am fost arestat preventiv pentru 7 zile la spitalul de maximă siguranță Arad. Nu s-a ținut cont de imunitatea mea la impact cu solul, așa că cele două membre mi-au fost încătușate, unul în gips, al doilea în fașă. Am fost încarcerat împreună cu alți infractori de renume care și-au permis să testeze grosimea gheții sau a parchetului laminat.
În așteptarea sentinței am lăcrimat la ”acurile” de diferite grosimi și forme care mi-au ciuruit ba dosul, ba pătrățelul de pe burtă, ba piciorul. În speranța unei eliberări m-am dat cu tămie iodată pe zona afectată, am numărat pastilele de pe șireagul de mătănii care-mi aduceau alinare și am zâmbit frumos gardienilor în halate albe.
La sfatul colegilor de celulă, pentru înjumătățirea sentinței, am denunțat tot ce am putut. Soția a fost de vină că nu m-a supravegheat, labradorul și beagălul s-au asociat prin pendularea cozii(lor) astfel că mi-a scăzut atenția distributivă. Am turnat forța gravitațională și grupul infracțional mascat sub formula F = Km1xm2/r2.
Am dat în gât horoscopul care nu mi-a aranjat planetele să nu intre în ”junghi”.
Cu sufletul la gură și tija-n picior am primit sentința: arest la domiciliu, obligația de a raporta zilnic nevestei, interdicție de a ieși fizic în spațiu public și de a conduce orice vehicol; și totul cu suspendare, suspendarea piciorului, că asta, bată-l vina, a hotărât să fraudeze legea gravitației.

Cu o durere, pe fond, sâcâitoare în membru, cu un orgoliu blond rănit, am început să număr zilele până când mă voi întâlni cu Sir Isaac Newton (cu povestea lui) să-i confirm că … e ”beton” descoperirea lui.

Cain, unde este fratele tău?

sursa foto: lumea virtuală

”Domnul a zis lui Cain: Unde este fratele tău? El a răspuns: Nu știu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?Geneza 4.9

Nu dormise toată noaptea. De fapt, de câteva luni bune îngerii nopții îl chinuiau cumplit. Cu greu se așternu liniștea dincolo de pleoape. Doar pentru câteva momente. Pentru că, în depărtare, clopotul dimineții lăsă sunetul unei noi zile să bată drestrămându-i iluzia de somn. Aidoma unei fantome obligată să doarmă în miez de noapte Cain deschise fereastra sperând ca răcoarea dimineții să-i curme suferința. Cu ochii încercănați, cu respirația ce mirosea a suferință, părul zburlit, nu de vânt ci de gânduri culese dintr-o lume neagră, Cain păși în noua zi.
Sus, ascus după-un nor, soarele-și toaleta buna dispoziție, ca apoi zâmbind să-și reia conversația cu fluturele zglobiu, discuție ce fusese întreruptă de noaptea umedă. Îl salută pe Cain cu-n surâs. Acesta nici nu-l zări, era prea preocupat de gânduri negre de răzbunare. Soare-l lăsă în pace deși ar fi vrut să-l ia la palme trezindu-l din starea de amorțeală. Dar se obișnuise cu el. Așa că urcase pe deal să-l privească pe Abel, fratele mai mic al lui Cain, cum alerga după mieii zurlii punându-le rotocoale de scăieți în jurul gâtului. Doar oile-și savurau cu vădită plăcere micul dejun privind cu indulgență către inocența tânărului cioban.

Cain își pregăti căruța pentru a merge să adune de pe câmp primii snopi de grâu. Ajuns la marginea ogorului dezlegă caii și îi puse la umbră, apoi, îndreptându-și spatele, privii, cu pumnii încleștați, către câmpiile colorate-n verde, galben și auriu.
– ”Doamne, de ce?” , strigă.
– ”Privește, Doamne, câmpurile, uite acolo, totul e verde, nu e nici un pic de buruiană.
Totul e perfect. Aliniat.”
– ”De ce, Doamne, jertfa mea te-a deranjat? Ți-am adus primele roade din munca mea, sudoarea mea.”
– ”De ce te-ai bucurat de jertfa lui Abel și pe a mea ai respins-o?”

Nici un răspuns. Doar foșnetul lanului auriu ce-și legăna bogăția încercă să-i aline mâhnirea.
Brusc soarele puse degetul pe gura fluturelui oprindu-i trăncăneala.

– ”Cain, ce te frământă?” Îl întrebă însuși Dumnezeu.
– ” De ce-ți este negru gândul?”
– ” Nu-i așa? Dacă faci bine, vei fi bine primit, dar dacă faci rău… te expui, pășești dincolo… în lumea neagră.

Cain nu îndrăzni să spună nimic. Era hotărât. A decis. A ales să treacă dincolo. L-a ucis pe Abel.

GÂNDURI PICTATE

Gânduri aiurea.

Zgribulite-ntr-o zi

cu stropi de ploaie.

Am încercat să le-adun

ca apoi

… să povestim de noi, de ei, de ea.

De vara ce-a apus.

Și asta în zi de toamnă trecută.

Le-am rugat.

Am strigat.

M-am încruntat.

Le-am amenințat.

Nici o șansă .

Jucau  mâța ascunsa

cu picurii de ploaie.

Am întins mâna să le prind.

Căușul palmelor a devenit capcană,

se zbăteau dând să scape.

Deodată se făcu liniște.

Încet am desfăcut pumnul.

Acolo, mărginite de linia vieții

lacrimile cerului și gândurile,

în zbaterea lor,

deveniseră … culori

Tăcere

Câteva nuanțe de albastru și roșu

Se preling printre degete.

Am dat buzna-n casă

Căutând pânza fixată pe șevalet

Și cu grijă am întins albastrul și roșul .

Am fugit afară, am întins mâna…

Mai aveam nevoie de alb, de verde, de gri, de galben,

de puțin negru…

Ploaia s-a oprit.

Tabloul e gata.

Gândurile?

… sunt pictate!

(meo)