A decis să trăiască pe uscat. E mai sigur. Prieteniile de tavernă îl îmbătară cu apă de foc uitând astfel gustul apei sărate. Și totuși el încă umbla crăcănat, o obișnuință de care încă nu scăpase încă. Arăta bine. Culoarea albă a pielii se asorta perfect cu părul periat într-o parte. Nici urmă de barbă. Doar brațele puternice purtau povestea unui catarg uitat de mult pe mare. Din când în când, seara, câte-un ”rău de pământ” îi tăia răsuflarea obligându-l să deschidă fereastra căutând steaua Nordului care refuza să-i arate direcția.
Se întinse pe salteau comodă. E liniște. Nimic nu se mișcă, nu se leagănă nici o parâmă. Aerul e îmbâcsit de plictis. Undeva, afară, pe-un smoc de iarbă uscată, un greier se trezi cântând o melodie veche de dragoste.
I se făcu dor de valuri, de vele umflate de vânt, de pleznitura de spumă în obraz.
A-nceput să plângă. Lacrimile-i se transformară-n valuri. Neliniștea interioară asmuți furtuna.
Pintenul prorei tăia valurile cu îndârjirea unui gladiator în luptă pentru propria viață. Pusese mâna pe cârmă și ținu pânzele în bătaia vântului.
Se întorsese.