Ochiul …visului.

DSCN2434
A decis să trăiască pe uscat. E mai sigur. Prieteniile de tavernă îl îmbătară cu apă de foc uitând astfel gustul apei sărate. Și totuși el încă umbla crăcănat, o obișnuință de care încă nu scăpase încă. Arăta bine. Culoarea albă a pielii se asorta perfect cu părul periat într-o parte. Nici urmă de barbă. Doar brațele puternice purtau povestea unui catarg uitat de mult pe mare. Din când în când, seara, câte-un ”rău de pământ” îi tăia răsuflarea obligându-l să deschidă fereastra căutând steaua Nordului care refuza să-i arate direcția.
Se întinse pe salteau comodă. E liniște. Nimic nu se mișcă, nu se leagănă nici o parâmă. Aerul e îmbâcsit de plictis. Undeva, afară, pe-un smoc de iarbă uscată, un greier se trezi cântând o melodie veche de dragoste.
I se făcu dor de valuri, de vele umflate de vânt, de pleznitura de spumă în obraz.
A-nceput să plângă. Lacrimile-i se transformară-n valuri. Neliniștea interioară asmuți furtuna.
Pintenul prorei tăia valurile cu îndârjirea unui gladiator în luptă pentru propria viață. Pusese mâna pe cârmă și ținu pânzele în bătaia vântului.
Se întorsese.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s