Isaia 14:12-14. ”Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt” (Sfânta Scriptură)
Spațiu. Imensitate.
Tăcere. Închinare.
Adorare. Sfințenie.
Lumină.
Tatăl. Fiul. Duhul Sfânt.
Îngeri. Heruvimi.
Reverență!
……………………
Fiul Zorilor.
Un gând.
O sclipire.
Apoi … răzvrătire.
Cădere. Alungare.
Devenire.
Zori …
Apoi întuneric.
De ce Fiul al Zorilor, Luceafăr strălucitor.
De ce?
Aripile mi-au luat-o razna. Senzații netrăite-mi loveau zborul. M-am oprit brusc. Ceva se-ntâmplă. Ochii mi s-au împovărat iar imaginea deformată-mi dă o stare de rău. Erau lacrimile. Aveam să aflu mai târziu că așa se numesc … și că ele apar de undeva din cutele sufletului.
Mi-am învelit ochii și sufletul, rușinat, cu aripile tremurânde. Nu știam ce să fac. Încotro să o apuc, cui să-i povestesc de ce mi se-ntâmplă. Am hotărât să-l aștept. Pe el. Prietenul meu. Fiul Zorilor, Luceafărul Strălucitor, sigur mă va-nveseli cu voioșenia și strălucirea lui.
Împreună cotrobăiam adesea printre stelele lui Dumnezeu așteptând zorii atârnați la fereastra nopții. Șușoteam zâmbindu-ne, la capătul miază-noaptei, pe muntele adunării dumnezeilor. Ne furișam printre heruvimi ca apoi tolăniți pe vreun nor aiurea să discutăm despre lumină, strălucire și frumusețe.
I se spunea Fiul Zorilor. Frumusețea și strălucirea lui rostogolea-n abis orice urmă de-ntuneric. Și steaua pe care stăteam la taifas își domolea stălucirea atunci când se punea lângă mine.
În inocența acelui univers nimic nu prevestea tragedia ce avea să vină.
………………………………………………………………………………..
Deodată un vaiet prelung îmi cutremură tăcerea. Apoi un tunet puternic se auzi: ”Pleacă”.
Mi-am șters ochii și-ntr-o clipită am ajuns la steaua noastră sperând să-l găsesc și să-l întreb ce se-ntâmplă. Dar nu a venit. Doar lumina stelei zăbovea pe-deasupra inimii ce-mi lovea cu putere aripile. Nu a venit! El nu întârzia niciodată. Îmi doream atât de mult să-l întreb de ce nu au sosit zorii.
Am plecat să-l caut. Întreb în dreapta, întreb în stânga. Nimeni nimic. A amuțit universul. Infinitul și-a pleoștit aripile. O stea-ndepărtare văzându-mi zborul-n zigzag îmi șopti că el, Fiul Zorilor a fost alungat pentru că-nfrumusețea lui a pretins că-i Dumnezeu.
Am alergat într-un suflet la capătul universului și atârnat la fereastra nopții priveam dincolo … așteptând să-l zăresc. Deodată … mi se păru că văd un șarpe ascunzându se după o stea.
De frică mi-am acoperit ochii. În acel moment am știut că nu am să-l mai văd … că zorii s-au stins în neant. Aripile-mi atârnate pe umeri îmi deveniră povară. Ochii la fel.
-” Doamne! Și zorii?” – am strigat
Cineva-mi aranjă aripile și-mi atinse privirile cu praf de stele. Era Stăpânul.
– ”Doamne! Și zorii?” – am apucat să-ngân …
– ”Privește ”, mi-a răspuns.
Departe, la capătul universului, se iviseră zorii în formă de cruce, iar noaptea murea împunsă cu sulițe de raze. (va urma)
dincolo... 