Ce faci când întâlnești un … prost? (1)

ION CREANGĂ

A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.

Noi nu suntem de pe când poveştile, ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe când se potcovea purecele cu nouăzeci şi nouă de ocă de fer la un picior şi tot i se părea că-i uşor.

Cică era odată un om însurat, şi omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţâţă, era cam proastă; dar şi soacră-sa nu era tocmai hâtră.

Întru una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-şi scăldă copilul, îl înfăşă şi-i dete ţâţă, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă şi-l dezmerdă, până ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puţin pe gânduri ş-apoi începu a se boci cât îi lua gura: „Aulio! copilaşul meu, copilaşul meu!”

Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvârli fusul din mână şi furca din brâu cât colo şi, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:

— Ce ai, draga mamei, ce-ţi este?!
— Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!
— Când şi cum?
— Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
— Îl văd. Şi?
— De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare!
— Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!

Şi, cu ochii pironiţi în drobul de sare de pe horn şi cu mânile încleştate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci amândouă, ca nişte smintite, de clocotea casa. Pe când se sluţeau ele, cum vă spun, numai iaca şi tatăl copilului intră pe uşă, flămând şi năcăjit ca vai de el.

— Ce este ? Ce v-au găsit, nebunelor?

Atunci ele, viindu-şi puţin în sine, începură a-şi şterge lacrămile şi a-i povesti cu mare jale despre întâmplarea neîntâmplată.
Omul, după ce le ascultă, zise cu mirare:

— Bre! mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă… duc în lumea toată! Şi de-oiu găsi mai proşti decât voi, m-oiu mai întoarce acasă, iar de nu, ba.

Zilele astea mi-a fost dat să fiu abordat de un prost. Era o combinație perfectă între fudulie, gelozie, ignoranță și stupiditate. Știu… îmi veți spune că nu e creștinește să îl faci pe om prost. (cunosc textul biblic la care vă gândiți.) Dar sugerati-mi, vă rog, un alt termen care să cuprindă combinația de care vorbeam. 

Prostii am făcut toți în viață, am săvârșit lucruri care ne-au plasat de multe ori pe terenul prostiei. Nu vorbesc aici despre acele ”ieșirile din decor” (sporadice, urmate de reveniri, de vindecări) , catalogate de alții prostii copilaresti..

Subiectul adus în discuție creionează o ”chestie” patologică.

După întâlnirea avută cu prostul… dau față-nfață cu Ion Creangă. (după fraza asta încep să cred că prostia se ia).

Acum nu știu dacă individul întâlnit jocă rolul mamei sau al mamei soacre. Contează?  În cazul ăsta „mosternirea”  își spune cuvântul.

Deci … ce faci când viața glumește cu tine și-ți plasează-n față îndivizi suferinzi de o boală numită ”prostie”.

Ar fi ciudat (chiar ai da dovadă de prostie) să mergi la doctor și să-i pretinzi să-ți dea o rețetă gratuită pentru prostie. Prostia e greu de detectat. Ea merge dincolo de lipsa inteligenței și a bunului simț, ea lasă în urmă mediocritatea.  Este un cumul de trăsături (îndrăznesc să spun … chiar ereditare). De aceea e foarte greu să depistezi prostul. El poate fi inteligent și arătos, caracteristici care venite pe un fond labil (ereditar) îl ”afundă” și mai mult. Proștii inteligenți caută să-și ascundă manifestările, de aici parșivia bolii. Dar … în timp ”păsărica zboară” … Ei … proștii inteligenți au darul de a deturna privirile de la ei spre proștii (ne)inteligenți. Ei îi simt, mirosul de sub coadă e identic.

Subiectul în discuție este trecut la secțiunea ”fără finalizare” tocmai pentru că prostia este ”infinită” conform unei scăpări a lui Einstein. Iată o glumă sugestivă: ”Un cioban ajunge cu intarziere la impartirea darurilor lumii. Dumnezeu il intreaba: ce vrei dintre frumusete si prostie? Ciobanul raspunde: Doamne, frumusetea e trecatoare.”

Prostul e complicat, e fudul tocmai pentru că nu are acel echilibru, acea substanță ce-i conferă statutul de om normal. Prostul e suspicios, o trăsătură ce-i hrănește gelozia. El nu joacă cinstit, nu are nici un resort care să-l motiveze spre onestitate. El se … idolatrizează. Caută să dovedească că este cel mai bun indiferent de ce aruncă-n luptă. Toată munca lui se focalizează în idolatrizarea propriei persoane.

În timp prostia devine tiranie. Prostul își bate nevastă, terorizează copiii, la locul de muncă descentrează complet echilibrul. Când pe posturile de conducere candidează individul prost e bine ca firma să intre în insolvență (oricum o bagă prostul). Când omul prost cochetează și cu domeniul spiritual … lucrurile ”nu-s a bune ”

Are prostul vreun regret, vreo tristețe?  … el știe că prostia nu-i o calitate! (va urma)